Am avut norocul – datorită meseriei, dar şi a călătoriei personale – să întâlnesc oameni cu poveşti frumoase, inspiraţionale şi neobişnuite. Aşa am întâlnit-o şi pe dr. Vanessa Youness, medic diagnosticat cu scleroză multiplă la vârsta de 22 de ani. Deşi scaunul cu rotile a fost frica vieţii ei, a reuşit să şi-o învingă cu ajutorul medicinei alternative şi un stil de viaţă sănătos. Nu uitaţi, în timp ce citiţi acest text, că decizia celei care a studiat medicina de a renunţa la tratamentul medicamentos este una personală. Citiţi mai jos un interviu exclusiv cu povestea tinerei care a reuşit să stopeze 11 ani evoluţia sclerozei multiple, spusă cu zâmbete, dar şi cu lacrimi în ochi.

CSÎD: Când aţi fost diagnosticată cu scleroză multiplă?

Dr. Vanessa Youness: Acum 11 ani, terminasem facultatea la Cluj, venisem la Bucureşti, pentru specializarea în chirurgie reconstructivă posttraumatică, primul an, şi, inexplicabil, într-o noapte, am căzut şi acolo am rămas, pe jos, până m-am trezit dimineaţa, la răsăritul soarelui. Rămăsesem toată noaptea pe locul în care am căzut şi când m-am ridicat mi-am dat seama că aveam o serie de urme de traume pe corp – mână, mandibulă şi genunchi. Unicul instinct al medicului din mine a fost să merg să fac un RMN, să nu fie un cheag de sânge undeva în urma căzăturii. Zis şi făcut!

La RMN, a intrat asistenta, cerându-mi să semnez un acord pentru substanţa de contrast, şi m-am gândit că sigur au găsit o formaţiune. M-am gândit la ce este mai rău. Când am ieşit, le-am spus că sunt medic şi că vreau să ştiu deschis despre ce este vorba. Mi-au spus că nu pot pune diagnostic cei de la imagistică şi că trebuie să merg la neurolog.

În decursul zilei am ajuns la un neurolog foarte bun, căruia i-a luat doar câteva minute consultul, s-a uitat la analize, s-a uitat la mine şi mi-a spus că este scleroză în plăci şi că trebuie să încep tratamentul cu interferon urgent. Mi-a recomandat Avonex (injecţii pe care le faci singur, în burtă, de câteva ori pe săptămână). Pe cutie scria că nu vindecă boala, însă încetineşte evoluţia cu 5%. Şi tot pe aceeaşi cutie scria că reacţiile adverse care se întâlnesc în proporţie de 45% constau în depresie şi chiar cazuri de suicid. I-am zâmbit în tot tumultul acela de informaţie şi i-am spus că refuz acel diagnostic, cu tot respectul.

Aveam doar 22 de ani şi îmi era teamă. I-am spus medicului că refuz diagnosticul şi tratamentul. Medicului nu i-a picat bine, iar răspunsul dânsului a fost: „Sunteţi inconştientă şi vă garantez că în 6 luni veţi fi la uşa cabinetului meu plângând, în cărucior cu rotile”. Eu i-am spus: „Promit, domnule doctor, că în 6 luni voi fi la cabinetul dumneavoastră, zâmbind, nu în cărucior cu rotile”. Am plecat refuzând şi diagnosticul, şi tratamentul.

CSÎD: Ce este, de fapt, scleroza multiplă?

Dr. V.Y.: Toate cărţile de medicină spun că nu se cunoaşte cauza acestei boli. Există presupuneri care se fac: cum că ar fi ceva ereditar, care în contact cu un anumit virus se declanşează, însă este doar o simplă supoziţie. Mai ştim că în ţările nordice, unde este mai puţin soare şi, implicit, vitamina D, nu este atât de prezentă în corpul uman, rata sclerozei multiple este mult mai ridicată faţă de ţările sudice, unde pacientul are parte de mai multă vitamina D; mai ştim şi că vitamina D administrată pacienţilor ajută la ameliorarea stărilor, însă totul este complex şi nu se ştie nimic sigur. Scleroza multiplă are mai multe categorii si subcategorii şi este important ca în primii ani să vezi în care dintre ele te încadrezi. Motivul nu se ştie, tratamentul nu există. Scleroza în plăci presupune erodarea conexiunilor neuronale şi, din această cauză, nu se mai face o comunicare clară, motiv pentru care pacienţii pierd senzorialitatea, ajungând cu o simptomatologie dificilă şi chiar handicap fizic (mână, picior, ambele), iar finalitatea este scaunul cu rotile sau chiar imobilizarea la pat.

Din păcate, este o listă foarte lungă de simptomatologii şi totul este ambiguu. Scleroza multiplă este o boală cronică inflamatorie, deci tot ceea ce duce la antiinflamaţie este benefic şi uşurează simptomatologia. De aceea, acestor pacienţi li se recomandă o dietă alcalină care să elimine inflamaţia. Experienţa mea m-a învăţat că primirea unui asemenea diagnostic nu înseamnă că trebuie să fii subjugat de programarea faptului că oricine are scleroză multiplă va ajunge în scaunul cu rotile. Oricine primeşte această veste poate crede aşa ceva – şi eu am trecut prin asta, dar, iată că, 11 ani mai târziu, nici urmă de orice simptomatologie sau scaun cu rotile.

CSÎD: Ce aţi hotărât să faceţi după diagnostic?

Dr.V.Y.: Am mers mai departe, am căutat alţi doctori neurologi, renumiţi pentru rezultatele lor, în alte ţări. Am ajuns în Italia, la un doctor foarte bun căruia nu i-a luat foarte mult să îmi pună acelaşi diagnostic, cu acelaşi tip de tratament şi pe care l-am refuzat cu aceeaşi vehemenţă. Am mers mai departe la Londra, chiar la medicul care făcea medicamentaţia pentru scleroza multiplă. Aici am găsit un domn galant care, într-un mod extrem de delicat, mi-a pus acelaşi dignostic, oferindu-mi acelaşi tratament.

M-am întors acasă şi m-am gândit că, poate, este momentul să accept acest diagnostic. Culmea este însă că am ajuns să privesc această boală ca pe cea mai frumoasă şansă a vieţii mele. Tot căutând soluţii şi începând să mă gândesc şi la medicina alternativă, o bună prietenă de la Cluj, o yoghină convinsă şi vegetariană, mi-a spus: „Te rog, înainte să iei o decizie clară, trebuie să îl cunoşti pe doctorul Ştefan Stângaciu, pentru că eu simt că el te va ajuta”. Nu aveam nimic de pierdut, ştiind că el este strict pe latura naturistă. L-am sunat, i-am trimis analizele şi îmi amintesc că îl rugam la telefon să îmi spună clar dacă se poate face ceva, să nu pierdem timpul. Mi-a spus că trebuie să mă vadă, să ne cunoaştem. El având studii şi informaţii acumulate de-a lungul anilor, din lumea întreagă, pe care le aplica pe pacienţii săi. Protocolul său este foarte detaliat – la ce oră să dormi, la ce oră să te trezeşti, la ce oră să mănânci, cum să faci sport, ce sport să faci, totul bazat fix pe situaţia pacientului. I-am spus că o să vin, dar cu o condiţie: să îmi promită că niciodată nu voi ajunge într-un cărucior cu rotile. A râs cu poftă şi mi-a promis. Am ajuns acolo şi cred că atunci a luat viaţa mea drumul ce mi-era destinat, acel drum pe care Universul – mai cu frumosul, mai cu urâtul – a decis că trebuie să fie al meu. Am simţit o încredere, care este foarte importantă între pacient şi medic – o alchimie, o conexiune absolută. Încrederea poate muta munţii din loc. Ştiu că am plecat de la dânsul cu un protocol specific pe care l-am urmat cu disciplină chirurgicală, fără nicio abatere.

CSÎD: În ce consta acest protocol?

Dr.V.Y.: În primul rând, pentru pacienţii cu scleroză multiplă este foarte important să nu existe şocuri la nivel mental, emoţional, adică să nu existe zile fără program, fără disciplină. Mi-a recomandat ca în fiecare seară să dorm la 10 şi să mă trezesc la 6 şi aşa am făcut. Creierul nu mai obosea (pentru că dormitul la ore târzii asta îi face), ci se pregătea, ştia că îşi primeşte doza de melatonină, plus că avea parte de regenerarea nocturnă. Din punctul de vedere al alimentaţiei mi-a interzis alcoolul, ţigările, drogurile, deşi oricum nu consumam. Am aplicat acest stil de viaţă, alături de tehnicile de respiraţie şi relaxare, plus câteva activităţi sportive speciale şi tratamentul efectiv cu produsele apicole – o reţetă a domnului doctor cu polen, păstura, propolis, lăptişor de matcă şi miere, însoţite de injecţiile cu venin de albine. Toate acestea combinate m-au ajutat enorm. Încet, încet am renunţat la zahăr, carne, prăjeli, mâncăruri care nu îţi oferă nimic nutritiv, ci doar îţi umplu stomacul. Am adoptat un mod de a mă hrăni conştient. Noi avem nevoie să fim hrăniţi, nu avem nevoie de cantitate, ci de calitate. De regulă, după ce mâncăm, ni se face somn – asta pentru că nu am mâncat ce trebuie. Atunci când mâncăm ceea ce trebuie, „când ai făcut plinul”, trebuie să te simţi energic, nu somnoros. Atunci, după începerea protocolului doctorului Stângaciu, a devenit foarte conştient modul meu de a trăi şi de a mă hrăni.

CSÎD: În paralel, aţi luat tratamentul oferit de neurologi?

Dr.V.Y.: Nu. Niciodată! Nu am luat tratamentul care mi-a fost indicat, însă am decis împreună cu domnul doctor ca o dată pe an să facem un RMN, pentru a vedea cum mă situez în comparaţie cu primul an. A fost o decizie personală.

CSÎD: Dar aţi mers mai departe cu cariera medicală? Aţi continuat specializarea de chirurgie posttraumatică?

Dr. V.Y.: Tatăl meu, care este un chirurg generalist extraordinar, niciodată nu a fost de acord ca eu să fac chirurgie. Spunea că nu este pentru o femeie, că nu mă voi mai putea bucura de viaţă. Un chirurg ştie când intră în sala de operaţie, dar nu ştie când iese, nu ştie cât poate dura o intervenţie chirurgicală. Primul lucru pe care mi l-a spus după ce am aflat de diagnostic a fost: „Vezi? Cu această boală nu poţi continua chirurgia”. M-ar fi stresat prea tare. Specializarea pe care o alesesem mai dura încă şase ani pe lângă cei 6 ani de medicină generală, şi, într-adevăr, chirurgia ajunsese să fie ceva cu care nu mă mai identificam. Oamenii veneau la mine la limita dintre viaţă şi moarte – momentul în care omul promite orice, numai să fie salvat. În momentul în care se vedeau salvaţi, uitau tot ceea ce au promis, iar în sufletul meu ajunsese să atârne o deznădejde legată de faptul că toată viaţa voi ajunge să operez această cutie exterioară a unui om, când este foarte evident că, de fapt, suferinţa este cu adevărat una interioară, iar motivul pentru care ajunge pe masa de operaţie constă în faptul că în interior nu este totul aşa cum ar trebui să fie.

De când mă ştiu, chirurgia a fost viaţa mea. Mai ales că, datorită tatălui meu, luasem contact cu ea foarte devreme. Mergeam ca voluntar în sălile de chirurgie încă de la vârste mici, de la 17, 18 ani. Eu terminând liceul doi ani într-unul şi intrând la medicină anul I la 17 ani! Am poze cu mine la 4-5 ani cu tata în cabinet sau uitându-mă la tatăl meu în timpul operaţiilor, fiind fascinată de tot acest proces. Mi-am dorit să intru la medicină ca să ies chirurg, dar contactul de zi cu zi pe care l-am avut cu chirurgia mi-a provocat o dezamăgire profundă – pierea acea bucurie a mea iniţială. Chiar dacă operaţia ieşea, nu simţeam niciodată că salvez cu adevărat un pacient. Aşa că am decis să fac un pas în lateral, pentru a mă axa pe altceva – ceva faţă de care sufletul simţea că este ceea ce trebuie.

Dr. Vanessa Youness s-a tuns şi şi-a donat părul persoanelor bolnave de cancer

Văzând că, de fapt, tot ceea ce am învăţat din cărţile de medicină (legat de scleroză) nu se aplica, cum aş fi putut să transmit acest lucru mai departe, altor pacienţi? Şi în momentul în care am văzut că tratamentul alternativ funcţionează în cazul meu,  s-a născut o iubire eternă faţă de medicina alternativă. Urmând eu însămi un astfel de tratament şi observând că beneficiile sunt uluitoare, am simţit că trebuie să fac acest lucru: medicina alternativă. Am vrut să caut cauza adevărată a bolilor şi am început să studiez „boala ca şansă”, ca alarmă dată pacientului. M-am axat foarte mult pe medicina psihosomatică, am început să caut răspunsuri la întrebări de genul: de ce apar nişte boli? Care sunt tablourile clinice comune ale anumitor patologii? Care este rădăcina şi cum putem ajunge la ea, să o tratăm? Degeaba tratăm şi tăiem frunze şi crengi, dacă rădăcina rămâne bolnavă.

Aşa a început drumul meu lung de dobândire a cunoştinţelor despre medicina alternativă şi psihosomatică, ajungând acum, aici, la 11 ani de la diagnosticarea mea, fără niciun fel de simptomatologie. Cartea de medicină nu acceptă aşa ceva, nu acceptă că această boală se poate trata nonchimic şi nonfarmaceutic, ci prin modalităţi alternative. În timp, mai ales în primii 5 ani, care sunt cei mai critici în această boală, leziunile începuseră să se cristalizeze, adică erau nedătătoare de simptomatologie – era doar o cicatrice rămasă şi atât. Iar singura medicaţie pe care am luat-o este acest tratament dat de doctorul Ştefan Stângaciu, tratament pe care îl iau şi astăzi, preventiv, şi care a devenit un mod de viaţă.

CSÎD: Când a luat naştere ideea unei clinici unde şi alţi pacienţi să poată beneficia de tratamente alternative?

Dr. V.Y.: Deşi acum 11 ani, când am mers prima dată la casa retrasă a domnului doctor, am fost reticentă, că mi se părea că e prea în mijlocul pădurii, ulterior, a început să îmi placă atât de mult acel loc, încât îl întrebam dacă nu ar dori să îmi închirieze din când în când o cameră să mă bucur de linişte şi natură. Îmi spunea şi dânsul cât de frumos ar fi să avem astfel de locuri pentru clienţi sau doctori, să vină şi să înveţe, dar că el nu îşi permite să creeze aşa ceva. Atunci i-am spus că nu ştiu cum, nu ştiu în ce mod, dar promit că într-o zi voi reuşi să creez un loc unde medicii să poată veni să înveţe o altfel de formă de tratament, alternativă, iar pacienţii să îşi găsească vindecarea absolută.

Anii au trecut, viaţa s-a derulat, de foarte multe ori Universul a făcut să fiu la locul potrivit, la momentul potrivit şi să iau deciziile potrivite. Niciodată nu am fost o fată obişnuită, programată de sistem. La 14 ani am citit o carte din care a izvorât şi o a doua carte. Prima era „Tată bogat, tată sărac” ce vorbea despre doi prieteni – doi copii a doi taţi, cărora li se spusese de către un vecin că dacă i se va aduce o găleată cu apă, vor primi o anumită sumă pe zi. Cel mai harnic dintre ei căra mereu găleţi şi încasa bani pe fiecare. Al doilea stătea şi analiza şi a ajuns la concluzia că ar fi mai bine să ceară bani să construiască o conductă între sursa de apă şi domnul care plătea găleţile. A făcut această conductă şi a ajuns să primească bani fără a depune niciun pic de efort.

În momentul diagnosticului m-am întors la aceste cărţi şi mi-am spus că dacă vreodată nu voi mai putea munci, va trebui să pot construi la un moment dat o conductă – să am tot timpul un sprijin financiar. Aşa am reuşit din diverse sume pe care am reuşit să le adun să fac o „conductă”. Atunci lucrurile s-au întâmplat în aşa fel încât mi-am eliberat viţa de presiunea zilei de mâine, care devenise apăsătoare, mai ales cu un asemenea diagnostic. De-a lungul anilor, mama mă tot asculta şi vedea ce mulţumită sunt, dar tot timpul îmi spunea că nu pot trăi cu acest diagnostic, tot timpul se speria că s-ar putea declanşa oricând. Mi-a ajuns în mână de la mama cartea lui Stuart Wilde, Grace Gaia, şi acolo am citit despre faptul că toate emoţiile şi trăirile noastre sunt, de fapt, cauza tuturor bolilor cu care ne confruntăm. Drept urmare, toate aceste trăiri se înmagazinează în glanda pineală, iar de aici s-a ajuns la informaţia că terapiile glandei pineale (eliberarea trărilor, traumelor) sunt cheia vindecării din rădăcină a fiecărei boli. Mi-a spus mama să citesc despre această terapie şi mai mult pentru grija ei de mamă am făcut acest lucru. Am mers şi am făcut terapia. Când am făcut terapia, mi-am amintit de promisiunea făcută domnului doctor. L-am sunat şi i-am spus că îmi amintesc de promisiunea făcută şi că a venit momentul să o pun în practică. Atunci s-a născut proiectul clinicii, din motivaţia de a trata boala într-un alt mod, din diferite puncte de vedere şi diferite realităţi, care există totuşi, chiar dacă nu se văd. Proiectul s-a născut în urmă cu doi ani şi jumătate, iar recent am înfiinţat şi o fundaţie care se focusează pe cercetarea medicală în terapii alternative. Experienţa mea arată că există şi o altă cale. Şi există speranţă pentru cei care primesc diagnostic ca al meu. Unde este voinţă, este şi putinţă!